Jeffrey D. Sachs – „Redobândirea spiritului civic în America” (Boston Globe, 4 decembrie 2016)

Jeffrey D. Sachs
Sursa: Boston Globe

Cea mai mare ameninţare cu care se confruntă societatea americană, astăzi, este prăbuşirea valorilor civice. Şi prin asta mă refer la onestitatea şi încrederea care permite ţării să funcţioneze ca o naţiune decentă, optimistă şi care priveşte spre viitor.

Caracteristica definitorie a alegerilor prezidenţiale din 2016 este aceea că niciun candidat nu a beneficiat de încredere. Caracteristica definitorie a societăţii americane de astăzi este lipsa de încredere a americanilor atât în instituțiile politice, cât şi unii în alţii. Avem nevoie de un efort conştient pentru a restabili încrederea, pentru ca fairplay-ul şi adevărul să se regăsească, ca parte explicită, pe agenda naţională.

Încrederea americanilor în conducere este în cădere liberă. La sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, peste 70% dintre americani credeau că pot avea încredere în guvern „întotdeauna sau în marea majoritate a timpului” spre deosebire de cei 19% care aveau aceeaşi părere la sfârşitul lui 2015.

Prăbuşirea încrederii în oameni este la fel de izbitoare. De câţiva zeci de ani, sondajele i-au întrebat pe americani dacă „marea majoritate a oamenilor pot fi de încredere”. De câţiva zeci de ani, proporţia celor care au răspuns negativ este în creştere. În alegerile preliminare, doar o treime dintre votanţi i-au considerat pe Donald Trump şi pe Hillary Clinton ca fiind demni de încredere.

Sunt patru motive interconectate pentru aceste tendinţe negative: (1) întărirea politicii secretoase şi duplicitare în ceea ce priveşte securitatea SUA care a divizat profund cetăţenii de guvernul federal; (2) adâncirea inegalităţilor de putere şi bogăţie începând cu anii ’80; (3) impunitatea celor bogaţi în ceea ce priveşte statul de drept; (4) declinul abrupt al partidelor politice ca vehicule ale participării politice şi înlocuirea lor de către mass media.

Pentru a restabili legitimitatea democratică, trebuie să le inversăm pe toate patru.

Primul declin al încrederii s-a produs între 1963 şi 1973. A început cu asasinarea preşedintelui John F Kennedy şi s-a extins datorită eşecului războiului din Vietnam şi a scandalului Watergate.

Timp de un deceniu, guvernul SUA a minţit neîncetat publicul, iar cetăţenii au început să sesizeze treptat că explicaţiile oficiale ascundeau adevăruri dure.

Maşinaţiunile CIA în răsturnarea guvernelor şi în ascunderea de probe în investigaţia Comisiei Warren asupra asasinării lui Kenedy, combinate cu minciunile despre Vietnam au creat o prăpastie între Washington şi populaţie care nu s-a închis niciodată. În ultimii ani, războaiele din umbră din Irak, Libia şi Siria au adâncit şi mai tare îndoielile şi neîncrederea cetăţenilor.

La toate acestea s-a adăugat preluarea puterii politice de către cei foarte bogaţi. Aceasta s-a întâmplat cu adevărat în anii ’80 când administraţia Reagan şi Congresul au redus ratele marginale de impozitare pentru venituri mari şi „lăcomia este bună” a devenit politica Wall Street. De atunci, inegalitatea veniturilor a atins niveluri fără precedent. Cei bogaţi şi-au folosit puterea asiduu pentru a-şi proteja bogăţia. Tacticile lor au inclus lacune fiscale nenumărate pentru a-şi menţine bogăţia în paradisuri fiscale şi netaxată; privatizarea serviciilor publice (şcoală, închisoare, operaţiuni militare) ca sursă de noi profituri; putere de monopol în sectorul de sănătate (cel mai mare sector al economiei); anihilarea sindicatelor; şi încurajarea paradisurilor fiscale a locurilor de muncă şi a fluxului de migranţi pentru a menţine salariile mici.

Publicul afirmă, în mod obişnuit, că politicienilor nu le pasă de „oameni ca mine” şi au dreptate. Analişti politici de top au documentat cu atenţie faptul că doar atitudinea celor mai bogaţi americani determină politicile care urmează procesului politic.

Inegalitatea în creştere a bogăţiei şi veniturilor a creat un timp al impunităţilor în care cei bogaţi şi puternici scapă de responsabilitatea legală şi chiar morală în virtutea bogăţiei lor. Am observat peste tot deteriorarea standardelor morale de bază în rândul elitelor societăţii. Familiile Clinton şi Trump au exemplificat procesul , ambele folosindu-se de sistemul politic pentru a-şi maximiza averea personală în timp ce au evitat orice responsabilitate etică sau civică.

Crezul dominant al celor foarte bogaţi a devenit libertarianismul lui Ayn Rand, un fel de „mare personalitate a istoriei” cu o filozofie pliată pe limbajul libertăţii. Idea de bază este aceea că oamenii mari nu ar trebuie să fie constrânşi de nevoile meschine ale celor mulţi. Responsabilitatea morală este să devii bogat şi puternic, nu să fii cinstit sau preocupat de cei slabi sau săraci. Este scuzabil să-ţi înşeli partenerii, să tranzacţionezi informaţii confidenţiale, să poluezi aerul şi apa, să vinzi produse toxice, să eludezi taxe, să spargi sindicatele, să creşti artificial preţul la medicamente, să falsifici rezultatul testelor antidrog sau să faci orice îţi stă în putinţă atâta timp cât câştigurile aşteptate depăşesc costurile estimate ale amenzilor sau reputaţiei. Iar atâta timp cât reputaţia depinde mai ales de avere, şi nu de onestitate, costurile în ceea ce priveşte reputaţia sunt şocant de mici.

Un experiment psihologic recent ilustrează cultura corporativă amorală a sectorului financiar. În timpul experimentului, angajaţii unei bănci internaţionale au fost împărţiţi aleatoriu, în două grupuri, unul de „control” şi unul de „tratament”. Ambele grupuri au completat formulare la începutul experimentului. Grupului de control i s-au pus întrebări generale. Grupului de tratament i s-au pus întrebări despre sistemul bancar. Apoi, fiecare grup a trebuit să arunce moneda şi să noteze câte „capete” au dat, cu o recompensă financiară în creştere în funcţie de numărul de capete contorizate.

Grupul de control a raportat aproximativ 50% capete, o numărătoare sinceră. Grupul de tratament a anunţat un procent de aproximativ 58% capete, un raport care a exagerat semnificativ proporţia reală. Concluzia: Prin simplul fapt că li s-a amintit că sunt bancheri (prin completarea unui chestionar despre bănci), grupului de tratament i s-a indus idea de trişare. Psihologii au dedus astfel că, cultura de afaceri a băncilor favorizează înşelăciunea şi lăcomia.

Desigur, adevăratele infracţiuni aflate în joc sunt mult mai serioase decât exagerarea numărului de capete obţinute prin aruncarea unei monezi. Acum un deceniu, lăcomia şi fraudele financiare ale Wall Street-ului aproape că au generat o criză mondială, şi cu toate acestea industria nu şi-a asumat nicio responsabilitate pentru acţiunile ei, în timp ce a continuat aceleaşi manevre în ceea ce priveşte fixarea preţurilor, spălarea de bani şi tranzacţionarea informaţiilor confidenţiale.

Curtea Supremă de Justiţie a SUA a promovat, cu neruşinare, epoca impunităţii, permiţând ca sume mari de bani să ajungă în campaniile politice, considerând finanţarea electorală nereglementată ca fiind libertate de exprimare, în cazul Cetăţeni Uniţi. Într-un caz şi mai recent, Curtea Supremă a anulat condamnarea fostului guvernator al statului Virginia Robert McDonnell, condamnat pentru fraudă şi deturnare de fonduri pentru că a acceptat cadouri de la un om de afaceri care îşi promova afacerea.

Alte state dezvoltate, precum cele din Scandinavia, au evitat aceste tendinţe care şubrezesc democraţia. Reputaţia guvernului rămâne ridicată în Scandinavia, iar percepţia asupra corupţiei, scăzută. Prin urmare, măsurile SUA de creştere a inegalităţii, pierdere a încrederii şi creştere a finanţărilor politice nu reprezintă factori inevitabili ai secolului al 21-lea, ci mai degrabă o stare de fapt care trebuie urgent reparată.

Capacitatea magnaților de a acapara procesul politic are baze atât sociologice, cât și economice. Odată cu declinul sindicatelor și fragmentarea clasei muncitoare, rolul tradițional, de reprezentant al muncitorilor, al Partidului Democrat de la Franklin Roosevelt încoace a dispărut. Ambele părți sunt acum la mila Wall Street-ului. Fondurile speculative și băncile de investiții vor popula eșaloanele superioare ale administrației Trump, la fel cum ar fi făcut și cu o administrație Clinton.

Mai mult decât atât, partidele politice nu sunt mai mult decât simple mașini de strângere de fonduri. Nu cer absolut nimic membrilor, decât banii și voturile lor. Există foarte puține opțiuni de participare a publicului la dezbaterea politică și la deliberarea dintre alegeri și, cu siguranță, niciuna prin intermediul partidelor.

Deși nu există baghete magice care să refacă încrederea socială în Statele Unite, există puncte de reper importante pentru cetățeni, companii și autorități publice. Vă sugerez șase priorități cheie.

• În primul rând, trebuie să luptăm împotriva monopolului continuu și periculos al magnaților asupra procesului politic și să fim atenți la faptul că Trump, în mod sigur, va exacerba mai degrabă decât va inversa această tendința. Planurile viitoare ale administrației de a reduce impozitele pe venit și de a elimina impozitul pe bunurile imobiliare ar transfera sume uriașe către cei bogați în timp ce va impune reduceri devastatoare asupra transferurilor sociale către cei săraci.
• În al doilea rând, ar trebui să recunoaștem că starea de securitate națională rămâne cea mai mare barieră pentru democrația adevărată. După cum au demonstrat dezvăluirile lui Edward Snowden, starea de securitate funcționează printr-o secretomanie generalizată și prin mințirea populației în numele securității naționale. Armatele secrete ale forțelor CIA sunt angajate în războaie, în încălcări ale dreptului internațional, în afara controlului public și fără răspundere publică. Îndoielile și cinismul publicului vis-a-vis de guvernul federal nu vor fi depășite fără a pune capăt acestor războaie secrete.
• În al treilea rând, trebuie să acționăm pentru a anula hotărârea absurdă a Curții Supreme, potrivit căreia societățile sunt „persoane” cu dreptul de a pleda Primul Amendament prin care copleșesc procesul politic. Cele mai multe societăți tranzacționate public sunt companiile amorale a căror cultură antreprenorială este de a maximiza profiturile prin orice mijloace posibile. Un obiectiv practic ar trebui să fie tragerea la răspundere a consiliilor de administrație pentru daunele pe care companiile lor le aduc lucrătorilor, clienților, precum și publicul larg, cum ar fi atunci când o companie poluează mediul cu bună știință (ExxonMobil) sau comite fraude financiare (Goldman Sachs) sau prezintă eronat produsele sale publicului (Theranos).
• În al patrulea rând, foștilor oficiali guvernamentali, inclusiv președintelui Obama, ar trebui să li se interzică să facă lobby sau să facă bani în stilul Clinton odată cu terminarea mandatulelor. Un astfel de comportament a prejudiciat grav încrederea publicului, și, probabil, mai mult decât oricare alt factor este sursa neîncrederii masive a electoratului în Hillary Clinton și a pierderii suferite de aceasta la o diferenţă foarte mică.
• În al cincilea rând, ar trebui să tragem la răspundere guvernul pentru acțiunile sale, insistând asupra unor obiective clare, cuantificabile și a termenelor. Obiectivele de dezvoltare durabilă ar trebui să fie utilizate pentru a stabili valori clare pentru performanța guvernului până în 2030. La fel ca atunci când JFK a cerut Americii să-și ia angajamentul că va trimite un om pe Lună și-l va aduce în siguranță înapoi pe pământ „înainte de sfârșitul acestui deceniu”, ar trebui şi noi să insistăm asupra progreselor semnificative, măsurabile în ceea ce privește reducerea sărăciei, inegalităților și a prejudiciilor aduse mediului până în 2030, în conformitate cu obiective și etape clar trasate.
• În al șaselea rând, trebuie să reconsolidăm participarea cetățenilor prin intermediul unor noi forme de politică. O opţiune esenţială este e-guvernare, care se bazează pe acoperirea universale de bandă largă pentru a pune în aplicare o serie de reforme de guvernare profunde. Acestea ar include: e-vot (vot on-line); e-elaborare de legislație (un fel de Wikipedia pentru redactarea textelor legislative); e-deliberare de către cetățeni prin intermediul dezbaterilor publice on-line și e-partide. De-a lungul timpului, cu suficientă experiență și măsuri de siguranță, am putea ajunge la e-voturi asupra legislației cheie și a deciziilor privind războiul și pacea.

Un e-partid ar interacționa cu membrii săi nu numai în timpul alegerilor, ci pe tot parcursul anului. E-partidul își va considera membrii drept cetățeni responsabili, implicați și democratici, prin opţiunea de a vota online asupra platformelor și pozițiilor partidului, dar și a deciziilor privind pozițiile partidului cu privire la aspectele ordinii de zi, inclusiv asupra bugetului, impozitelor, reglementărilor de mediu, și, desigur, a războiul şi a păcii.

E-guvernarea are potențialul de a anula cel mai profund defect singular al politicii noastre curente: marea prăpastie între public și procesul real de luare a deciziilor, care se află acum în mâinile oficialilor aleși, care reprezintă grupurile de interese puternice și magnații mai mult decât pe alegători. Partidele politice aveau rolul de a se asigura că reprezentanții aleși își reprezintă cu adevărat constituenții, din păcate sumele mari de bani au distrus această legătură.

Acum e-guvernarea are capacitatea de a permite o forma de democrație directă, de secol 21, una în care nu mai suntem dependenți de reprezentanții la distanță pentru a fi reprezentaţi. Desigur, pentru ca acest lucru să funcționeze, avem nevoie nu numai de mecanismele democrației directe, ci și de cetățeni bine informați, angajați moral, reangrenaţi în participare politică directă.

Revolta americană din timpul campaniei din 2016 și consecințele sale nu sunt greu de înțeles. Este o reacție la inegalitatea masei, la lipsa de onestitate a elitei și a impunității celor bogați și puternici. Din păcate, situația s-ar putea înrăutăți înainte de a deveni mai bună. Cu siguranță furia publicului va continua până când sistemul politic american se va reorienta spre binele comun, mai degrabă decât către acumularea de avere și putere de către elita care guvernează America.

Jeffrey D. Sachs este profesor universitar și director al Centrului pentru Dezvoltare Durabilă din cadrul Universității Columbia și autor al „Epoca dezvoltării durabile.”

Foto: Daniel Hertzberg (Boston Globe)